San Zaccaria

Secole după ce Giovanni Bellini – pe atunci în vârstă de 74 de ani – a pictat Altarul San Zaccaria, lucrarea a fost atât de apreciată încât, în 1787, în timpul jefuirii Veneției de către Napoleon, trupele sale au tăiat-o din ramă și au dus-o în Franța. Această îndepărtare brutală explică lipsa porțiunii din partea de sus a tabloului, chiar sub arcada de deasupra.

În timp ce se afla în Franța, pictura a trecut printr-un proces radical de conservare, la modă la acea vreme și mai potrivit pentru expunerea în muzeu: suprafața pictată a fost desprinsă de pe panoul de lemn și lipită pe pânză.

Când altarul a revenit în cele din urmă la Veneția după 20 de ani, a fost reinstalat – dar nu în poziția sa originală. Cu toate acestea, arhitectura din jur te face ușor să crezi contrariul.

Proiectat să pară o extensie a clădirii, altarul și decorul arhitectural creează un ansamblu armonios. Perspectiva liniară și coloanele sculptate laterale oferă iluzia unei uși către scena pictată, estompând granița dintre artă și arhitectură.

Mănăstirea San Zaccaria era vizitată în mod tradițional de Doge și întreaga sa curte în fiecare an, de Paște.

Această vizită ceremonială ar fi început în secolul al XII-lea, după ce măicuțele au donat teren pentru construirea unei capele ducale – cea care avea să devină Bazilica San Marco.

Tradiția a dăinuit secole la rând și s-a sfârșit abia în 1797, când Republica Veneția a căzut, iar mănăstirea a fost desființată de trupele lui Napoleon.